Cum au ajuns grecii la Ștefănești și ce clădiri au lăsat în urmă?

Primul centru unde au fost găzduiți emigranții greci a fost domeniul moșiei familiei Brătianu. Florica a fost un centru de tranzit, pe aici trecând cea mai mare parte a grecilor adulți.

Satul grecesc, Partizani, cum i s-a spus mai târziu, va rămâne în inima lor fiindcă majoritatea proveneau din mediul rural și aici s-au simțit foarte bine, spre deosebire de alte orașe unde au avut probleme de adaptare.
În 1956, după Plenara a VI-a, au fost trimiși la Florica în jur de 40 de comuniști, care nu erau de partea noii conduceri politice. Tot în 1956 s-au stabilit la Florica peste 50 de tineri absolvenți greci, angajați în întreprinderile din Argeș. Ei au locuit în blocurile 7, 10,11, 13, majoritatea fiind nefamiliști. În anul 1957, comunitatea sporește prin sosirea a circa 50 de persoane refugiate din insula Ikaria, foști membri EAM si ELAS.
Comunitatea de la Florica număra în 1960 184 de persoane, aveau un parc și amplasaseră un bust a lui Nikos Beloiannis.

Locul ales pentru refugiații greci din România a fost domeniul familiei Brătianu (20 ha).Domeniul cuprindea câteva clădiri mari(conacul, ferma, crama, capela)lângă care s-a construit in mare graba 32 de barăci, in perioada iunie octombrie 1949, în livada de pruni.
Fiecare baracă putea găzdui între 120-150 persoane.Numai cei casatoriti stateau in baraci mixte.Pentru nevoile comunității s-a mai construit un teatru cu o capacitate de 300 de locuri, o cantina care putea servi masa in serii de 400 persoane, o scoala( actuala ” Vintilă Brătianu” și o grădiniță. Vila Capsunica a fost transformă în spital și farmacie.

Primii 75 de greci au sosit in luna iunie 1949 la Florica.Ei au fost adusi de la spitalele din București si Sinaia dupa ce s-au însănătoșit si imediat au început sa lucreze alaturi de muncitorii romani care teansformasera domneniul într-un adevarat șantier de constructie.
Crucea Roșie Română s-a străduit, in colaborare cu autoritățile române să aline durerea acestor dezrădăcinați, cu probleme complexe, mai ales că mulți doreau să se reaptrieze, iar alții nu simpatizau regimul comunist.
Au fost derulate, în mare grabă, unele programe de asistență medicală, școlară și profesională. Pentru invalizi(226) s-au creat școli profesionale, pentru cei apți de muncă s-au creat ateliere meștesugaresti(frângherie, cizmarie, tâmplărie, confectii textile) unde lucrau 350 persoane.
În jur de 300 de persoane lucrau la ferma de animale, la ferma viticola si la cea de legume.
Nu era neglijată nici munca de partid sau pregatirea ideologică: 10 septembrie 1950 la Florica a avut loc prima Conferință a Comunistilor Greci din România, secretarul general Nikos Zahariadis a prezidat.
În 20 iulie 1950 au fost transferați din orașul Berkovitsa(nord-vestul Bulgariei) la Florica alți 800 de emigranți, iar din colonii au fost aduși 400 de copii pentru a se întâlni cu mamele lor.
Întrucât emigranții nu erau mulțumiți de condițiile de trai din barăci, din 1950 s-a trecut la construirea de blocuri de locuințe.
Grecii au lucrat în trei schimburi alături de muncitorii români pentru a construi cât mai repede aceste blocuri. În general, bătrânii din colonie refuzau să se mute pa bloc de frică să nu mai aibă dreptul să se întoarcă în Grecia.

În cele 20 blocuri noi emigranți au avut condiții de viață destul de bune, încălzire centrală, apă caldă, baie, pivnițe și după o vreme au apărut primii copiii nascuți în exil.
De trei ori pe săptămână, la Casa de Cultura rulau filme, de regula rusești.S-au constituit două echipe de fotbal si două de volei care, uneori jucau cu echipele satelor din regiune.
Pe 3 februarie 1952 s-a desfășurat tot la Florica, a doua Conferinţă a Comuniștilor Greci din România.
La începutul anului 1952 conform unui raport al Consiliului de Miniștri, situația de la colonia Florica se prezenta astfel:2611(1197 barbati, 1414 femei). La scoala se invata română si greacă dar se predă si rusă. Scoala avea 265 elevi, iar grădinița 147 copii.
În primii doi ani ai coloniei au avut loc 208 nașteri, 195 casatorii si 79 decese.
Spre sfârșitul anului 1953 s-a hotărât ca satul Partizani sa se desfiinteze si grecii sa fie trimisi in alte centre, multi însă nu au dorit sa plece fiindca 90 % proveneau din mediul rural, era noul lor sat in inima României  cu Presedinte, Secretar, Consiliu Popular, scoala, cresa, biserica, poștă, post de pompieri, magazine, cofetărie, unde toți se cunoașteau, mulți s-au căsătorit aici și tot aici s-au născut primii copii greci în România, pe al căror certificat de naștere scrie „Comuna Partizani”.
Bibliografie:
Apostolis Patelakis, Războiul Civil din Grecia (1946-1949) și emigranții politici greci din România (1948-1982), Editura Cetatea de Scaun