Acești țigani geniali care au făcut România mai frumoasă

Ce e mai simplu? Să zicem”rom„ și să îl ținem la marginea societății discriminându-l permanent, furându-i banii de proiecte pentru integrare și un trai mai bun sau să le zici ”țigani” dar să îi prețuiești, să le dai loc în față, să le asculți muzica, să le premiezi talentul și să ai grijă să nu le lipsească ”pâine cea de toate zilele”?

De Ziua Internațională a Romilor, revista noastră vă prezintă cu drag, câțiva ambasadori ai acestei etnii fără care România ar fi fost mai săracă.

Zavaidoc (1896 – 1945) – muzician rrom, născut la la Pitesti, intr-o familie de lautari iar pe 13 ianuarie 1945, s-a stins şi a fost înmormântat la Cernica.
Dupa acte, se numea Marin Teodorescu. Legat de numele Zavaidoc, se pare că Marin a primit acest nume pe vremea când cânta pentru ofiţerii serviciului militar în perioada 1916-1918, iar un general l-a botezat astfel.
„Zavaidoacă” în limbajul arhaic muntenesc înseamnă „neastâmpăratul”. Se pare că Zavaidoc a intrat într-o echipă de artişti adunaţi pe front care dădeau spectacole pentru a înveseli răniţii împreună cu George Enescu. A înregistrat pentru  case de discuri ale vremii – Columbia Records, His Masters Voice și Odeon – a devenit o vedetă națională. Cucerea instantaneu publicul cu stilul său aparte de interpretare și reușea, de fiecare dată, să umple marile restaurante, grădinile și barurile bucureștene până la refuz. A fost artistul cel mai iubit, cunoscând cele mai înalte culmi ale gloriei și având milioane de fani.

Grigoraş Dinicu are meritul de a fi desfiinţat orice hotar între muzica clasică şi cea populară şi de a fi făcut legătura între mahala şi burghezie, aducând sonorităţile horelor, doinelor şi cântecelor muzicii lăutăreşti de la periferia oraşului, unde erau în parte uitate, adaptându-le şi prezentându-le pe cele mai prestigioase scene ale lumii, începând cu cea a Ateneului Român, dar şi pe undele radioului.

Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar plecat de la Golești, aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice.

Pentru realizarile sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum Coroana României în grad de ofiţer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofiţer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 şi Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

Se poate spune că de la Grigoraş Dinicu şi generaţia sa de lăutari, încoace, s-a realizat trecerea de la lăutăria spontană, „după ureche”, la muzica înţeleasă ca artă pură, interpretată în mod profesionist de lăutari şi muzicieni de elită, iar Hora staccato este capodopera sonoră care l-a făcut celebru pe Grigoraş Dinicu, şi datorită acesteia numele artistului român ajungând în toate dicţionarele şi enciclopediile muzicale.

Fanica Luca (Iordache Luca Stefan) – muzician rrom, a fost considerat in perioada interbelica,dar şi mai târziu, cel mai mare naist din lume. A fost solicitat să cânte chiar la sărbătoarea naţională a Franţei, dar a avut si angajamente la celebrele teatre”Chatellets” si „Palladium” cu spectacolul „Naiul fermecat” care a fost inregistrat pe placa de gramofon la Londra.
În luna aprilie 1937, în colaborare cu maestrul Grigoraş Dinicu şi orchestra sa a participat la Expoziţia Universală din Paris,fiind trimişi de statul român. iar doi ani mai târziu la New York.

Maria Lătărețu-Fiica unor romi săraci din familia Borcan, a intrat de la vârsta de 12 ani, în 1923, într-un taraf din Novaci, iar după puţin timp în cel al fratelui ei Ioniţă de la Târgu Jiu. La 16 ani a devenit solista principală a tarafului condus de viitorul ei soţ, Tică Lătăreţu, familia acestuia fiind de generații lăutari vestiți, cu care a colindat toată Oltenia timp de zece ani. Debutează discografic în 1937, când folcloristul Constantin Brăiloiu îi propune o înregistrare pentru Arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, lucru care o face cunoscută în toată ţara. A avut un repertoriu de peste 1 000 de melodii interpretate, incluzând şi pe cele create sau culese. Modela cu multă uşurinţă un cântec nou, oricând şi oriunde.

Toni Iordache (1942 – 1988) – muzician rrom, numit zeul ţambalului , detinătorul unui record mondial, a învăţat sa cânte la un ţambal mai mic, primit de la tatăl său la vârsta de 4 ani.Şi-a perfecţionat tehnica cu maestrul Mitică Ciuciu, ajungând să fie celebru pentru partiturile lui solo foarte complexe. Pentru Iordache, tehnica ţambalului consta nu numai în viteza cu care-l mânuia, ci şi în interpretare, în fantezie şi în inspiraţie.

Talentul său l-a purtat în nenumărate turnee prin Europa, S.U.A. şi Asia, unde a promovat cu succes folclorul românesc. Artistul s-a remarcat prin solourile sale complexe la ţambal, el fiind şi deţinătorul recordului de 25 de lovituri pe secundă, care nu a fost doborât nici până în prezent. Pe lângă viteza cu care îşi folosea mâinile, „geniul ţambalului” avea şi o anume sensibilitate a interpretării, precum şi o charismă care l-au consacrat. Casa de discuri din Germania specializată în muzica Europei de Est, „Asphalt Tango”, a editat anul trecut cel de-al patrulea volum din seria premiată internaţional „Toni Iordache – Sounds From A Bygone Age”

Anton Pann (1796-1854) – scriitor rrom, pe numele său adevărat Antonie Pantaleon Petroveanu, fiul lui Pantaleon Petrov si al Tomaidei născut la Sliven (Bulgaria), intr-o familie de rromi caldarari, a fost unul dintre fondatorii literaturii populare culte romanesti, cel care scris muzica pentru imnul României “Deşteaptă-te Române!”

 A fost cântăreț de strană nu doar la București, ci și la Scheii Brașovului, dupǎ care devine profesor de psaltichie la Râmnicu Vâlcea și la București, între anii 1842-1851. Ȋn tot acest timp, duce o intensǎ activitate de culegător de folclor, editeazǎ și tipǎrește cântece populare, melodii lǎutǎrești, literaturǎ popularǎ, cântǎ în diverse biserici pânǎ la sfârșitul vieții, fiind rǎpus de tifos în 2 noiembrie 1854, la București.

Anton Pann a avut un rol important în culegerea folclorului românesc și notarea sa pentru publicul larg. Astfel, în 1837, compozitorul tipărește a doua ediție din Poezii deosebite sau Cântece de lume. A îmbogățit volumul prin câteva poezii de la începutul cărții: Cântec ce-i zic al Jianuluii, Cântec ce-i zic al Tunsului, Cântec vechi milităresc, Cântec vechi al turturelii, Cântec nou de primăvară.

În 1845 apare prima sa carte din tipografia lui, Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică. În anii următori sunt tipărite aici alte cinci: două profane – Poezii populare și un Calendar pe 1847, două de muzică bisericească Irmologhiu sau Catavasier, Epitaful și a treia ediție de Versuri musicești. În 1847 tipărește 11 volume: câteva cu cântări bisericești precum Rânduiala Sf. Liturghii, Prescurtarea din Bazul muzicii bisericești și din Anastasimatar; Paresimier și Heruvico-Kinonicar și câteva cărți laice precum: Fabule și istorioare (ediția a II-a), un Calendar și două cărți. Una dintre cele mai importante colecții ale lui Anton Pann apare în 1850: Spitalul Amorului sau Cântătorul Dorului, reeditatǎ în 1852.

Ion Budai-Deleanu, poet, filolog, istoric, exponent al Şcolii Ardelene, s-a născut la 6 ianuarie 1760, la Cigmău, judeţul Hunedoara, fiind fiul preotului Solomon Budai.

A frecventat cursurile şcolii primare în Cigmău, după care a absolvit Seminarul din Blaj. Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie (1777-1783), apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie din Viena. În perioada şederii la Viena se împrieteneşte cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. ”Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene”, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). Întors la Blaj, ocupă pentru scurt timp un post de profesor, apoi se reîntoarce la Viena, unde ocupă postul de cântăreţ la biserica ”Sf. Barbara”, apoi copist şi traducător la Cancelaria Consiliului Aulic de Război.

Din 1787 pleacă în Galiţia, stabilindu-se la Lemberg (Lvov), unde devine secretar de tribunal, iar mai târziu, consilier de Curte. La Lvov şi-a redactat cea mai mare parte a scrierilor cu tematică filologică, istorică şi juridică, în spiritul ideologiei iluministe, şi tot aici a lucrat la principala sa operă literară, poemul eroic-comic „Ţiganiada”.

„Ţiganiada” reprezintă una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre, notează „Dicţionarul general al literaturii române”. O primă formă a acesteia a fost definitivată în jurul anului 1800, iar la cea de-a doua variantă Ion Budai-Deleanu a lucrat până în 1812. Poemul a fost publicat integral, postum, atât în prima variantă (apărută cu titlul ”Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor”, în ”Buciumul român”, în 1876 şi 1877), cât şi în varianta completă (apărută sub titlul ”Ţiganiada”, în 1925). Întâmplările povestite în poem sunt plasate în perioada domniei lui Vlad Ţepeş.

Pe plan filologic, I.Budai-Deleanu este autorul unei gramatici („Temeiurile gramaticei româneşti”) şi al altor lucrări dintre care amintim ”Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti”, ”Lexiconul românesc-nemţesc”, ”Lexicon pentru cărturari” ş.a. Au mai rămas în manuscris fragmente din proiectatele dicţionare german-român, francez-român, latin-român, român-latin, român-francez.

Pe plan istoriografic, a lăsat lucrarea „De originibus populorum Transylvaniae” (în care susţine latinitatea poporului român) şi memoriul „Kurzgefasste Bemerkungen uber Bukowina” (”Observaţii asupra Bucovinei”, 1794), de fapt o monografie a acestei regiuni.

Miron Radu Paraschivescu, scriitor rrom, publica volumul „Cantice tiganesti”, în 1941, o prelucrare a poemelor „Romancero Gitan” ale lui Gabriel Garcia Lorca, cu o romantica viziune asupra rromilor.
“Ediţia princeps apare în condiţiile dramatice ale războiului, ale guvernării totalitariste, când ostracizarea şi asasinarea parsonalităţilor cu vederi democratice, sinistrele autodafeuri, pogromurile, deportarea ţiganilor devin triste realităţi. Semnalând calităţile unui neam, în acei ani socotit “paria”, deportat şi ucis, Cânticele ţigăneşti erau, în circumstanţele amintite, implicit protestatare, în polemică cu oficialităţile” (Ioan Adam, Postfaţă -Miron Radu Paraschivescu -Poezii, Ed.Minerva, Bucureşti, 1973)

Vasile Barbu Lautaru – lăutar rrom, s-a născut în anul 1780, la Iasi, intr-o familie de lautari robi, ca fiu al starostelui de lautari Stan Cobzariul şi a Ilincăi.
“La 1804, deja renumit in Moldova, Barbu Lautarul preia starostia breslei. Se casatoreste cativa ani mai tarziu si are mai multi copii, dintre care doar trei ii duc meseria mai departe: Gheorghe Scripcariul, Ioan Scripcariul si Vasile Scripcariul. Lautaria le asigura venituri consistente, de vreme ce familia lui Barbu Lautarul, din mahalaua Frecaului, se rascumpara din robie, la 6 iulie 1845, conform condicii de “Prescrierea birnicilor si a dezrobitilor tigani din orasul Esi“. (Viorel Cosma, Lăutarii de ieri şi de azi, Ed. Du Style, Bucureşti, 1996).

Arhimandritul rrom Calinic I. Popp Şerboianu era originar din Costeşti – Argeş; licenţiat al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a slujit ca diacon la Capela Română din Paris în anii 1909-1911, după care venind în ţară a fost numit paroh la Biserica Kalinderu din Capitală. Între anii 1923-1927 a
fost plecat în America, de unde revenind în ţară, rătăceşte ca monah prin mănăstirile oltene, în special la Cozia şi Stânişoara.

Bahto dehlo!