Argeșul frumosCultură

MÂNĂSTIREA COTMEANA ESTE PROTEJATĂ DE BLESTEME ȘI AFURISENII

 Dacă astăzi oamenii se adresează justiției sau DNA când au probleme și întristați de lentoare sau nedreptate dau acatiste,se roagă în genunchi în fața icoanelor făcătoare de minuni iar cei mai pătimași aruncă blesteme grele pe capul celor care le-au făcut rău este pentru că în timp s-a dovedit cea mai eficientă metodă de drept din România.

În vremurile medievale, actele oficiale conţineau, fără excepţie, blesteme – un obicei bizantin, care a ajuns în Ţara Românească în secolul al XIV-lea.

Chiar dacă era diferită de la o curte la alta – conţinând de la cuvinte blânde, până la afurisenii care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor -, aşa-numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri.

Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul şi să-i determine să nu încalce termenii contractului.

În general, “călcătorii poruncii domneşti” erau ameninţaţi cu fel de fel de imprecaţii. Iată cum a întărit voievodul Matei Basarab un act de danie către Mănăstirea Cotmeana: “Iar dacă nu se va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele şi miluire, ci acei cnezi o vor strica şi o vor nimici şi o vor lăsa în uitare, acela să fie de trei ori blestemat şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sunt la Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei necredincioşi iudei şi să-i fie pârâşă înaintea lui Hristos şi Maica noastră de Dumnezeu Născătoare şi să-l afle bubele lui Ghiezie în veacul veacului, amin”.matei basarab11 4b609
Mai târziu, prin secolul al XVIlea, au apărut “cărţile de blestem”. Domnitorii sau cei ce aveau dreptul să judece cereau Bisericii (puterea spirituală) realizarea unor “cărţi de blesteme” pentru aflarea adevărului în diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima soluţie a actului juridic şi ieşirea dintr-o situaţie altfel insolubilă.

Documentele conţineau blesteme înfricoşătoare, care, uneori, erau citite de cleric în biserică, înainte de judecată. Apoi, împricinaţii erau puşi să jure pe acel document că spun adevărul. Cărţile de blesteme erau scrise doar de înalţi ierarhi – episcopi, mitropoliţi – sau de sinodul reunit.

În cazuri excepţionale, se solicitau astfel de documente şi patriarhilor Răsăritului sau celor din Constantinopol.
Chiar şi prima atestare a locului se termină cu un blestem

“(…) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalţi care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin (…)”.

Acest blestem este finalul documentului emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 – prima atestare a oraşului Bucureşti.

Articole similare

Close