Cea mai mediatizată poveste de iubire a tuturor timpului a fost cea dintre Carol al II-lea și Elena Lupescu. Mii de articole, mii de fotografii pot fi și azi regăsite în toate ziarele importante ale lumii. Înainte de Regele Eduard, chiar, Carol renunțase la tron pentru femeia iubită.
Regele Carol al II-lea a părăsit România pe 7 septembrie 1940 şi a locuit, pentru un timp, în Mexic şi Brazilia, pentru ca, după 1947, să se stabilească în Portugalia. S-a căsătorit cu Elena Lupescu în anul 1947. A murit la 4 aprilie 1953, la Lisabona, în urma unui atac de cord, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Bisericii ”Sao Vicente”, alături de regii Portugaliei.
În urma demersurilor începute de Guvernul României la 18 decembrie 2002 pentru repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale fostului suveran, la 13 februarie 2003 acestea au fost aduse în ţară, împreună cu cele ale ultimei sale soţii, Elena Lupescu. Osemintele fostului suveran au fost reînhumate, la 14 februarie 2003, după o ceremonie militară şi religioasă, în fostul paraclis al Mănăstirii Curtea de Argeş, iar cele ale Elenei Lupescu lângă o bisericuţă din lemn, la marginea parcului mănăstirii.
Dar ce altă semnificatie are luna februarie pentru Carol al doilea? Se pare ca ar fi cunoscut-o pe Elena Lupescu Într-o seară de 13 februarie și de atunci au rămas nedespărțiți. După ce a participat la funeraliile Reginei Alexandra la Londra în noiembrie 1925, Carol al doilea a luat trenul spre Paris unde era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu. Au locuit o vreme la Milano și la Veneția iar tot într-o zi de 14 februarie, la un an de când erau împreună, au plecat la Paris unde s-au stabilit pentru cativa ani, Carol renunțând la tron. Iată ce scria Elena Lupescu în memoriile sale pecare toată luma s-a înghesuit să le publice:
”O! De s’ar şti cât îmi este de scumpă fericirea lui Carol de s’ar şti cu câtă dragoste sinceră îl înconjur şi cât mă străduiesc să’l fac să uite mâhnirile sale!Am însă toată credinţa că va veni ceva sfânt pentru Carol şi atunci când m’am hotărît să’l urmez la Milano, Dumnezeu îmi este martor, că nu am făcut’o decât cu curata intenţiune de a’l îngriji, de a nu-l lăsa în astfel de momente fără sprijinul meu, fără dragostea mea.La Milano am tras la acelaşi hotel.Carol era vesel şi foarte mulţumit că l’am urmat.O vreme, am stat ascunsă în cameră, Nu m’am arătat nicăeri pe stradă.Carol ieşia din când în când, însă întotdeauna se reîntorcea enervat, furios. La fiecare pas se întâlnia cu tot felul de emisari români, cari prin tot felul de planuri, îl supărau şi îl jigneau.Viaţa la Milano ni-a fost un adevărat iad. Eram spionaţi la fiecare pas şi asta ne făcea viaţa atât de plicticoasă, încât hotărârăm să plecăm din Milano spre Veneţia. Nenorocirile ce se abăteau din zi în zi mai mult asupra noastră făcură ca dragostea noastră să crească. Ne simţiam aşa de legaţi unul de altul, încât fericirea noastră nu mai cunoştea margini.Treceam prin momente când ne credeam aboslut singuri, într’o lume plină de fericire de pericole fantastice.Este foarte adevărat că m’am ţinut strâns legată de el, dar oare care femee ar fi făcut altfel în locul meu, atunci când iubeşte un bărbat cu toată pasiunea, cu tot focul.
Oriunde am cutreerat în iarna anului 1926, n’am putut găsi liniştea după care umblam. Ziarele anunţau sosirea noastră şi făceau fel de fel de comentarii pline de fantezie. De foarte multe ori când nu mai avea cine să ne spioneze, făceam lungi plimbări, pe canalurile mărginaşe, în frumoase gondole.Privind luna de pe cer, legănaţi de barcă, ne primblam ore întregi, fără nicio ţintă. În noaptea frumoasă ne spuneam unul altuia cât de mult ne iubim. Ne simţiam cu adevărat fericiţi.Câteodată, Prinţul cădea pe gânduri, şi, cu vocea îndurerată, îmi spunea: “Sunt ţapul ispăşitor. Mă vor socoti ca pe un laş, ca pe un dezertor. Mă vor compătimi ca pe unul care cutreeră lumea fără familie, fără patrie”.Atunci îl mângâiam întotdeauna, zicându’i: “Te poţi înapoia. Nu se poate să îndrepţi singur lucrurile, ele se vor îndrepta de la sine. Nu’ţi face sânge rău, căci oricând te vei putea reîntoarce, dacă vei socoti că este bine să te reîntorci”.Nu’mi răspundea nimic. Se gândia însă într’una la suferinţele mamei sale, şi’l durea mult faptul că nu poate alina cu nimic suferinţele iubitei sale mame.
După câtva timp de şederea în Veneţia, am plecat împreună la Nizza, Monte-Carlo şi Cannes. Peste tot locul am încercat să ne perdem, să ne amestecăm în lumea de petreceri şi de jocuri, pe la cazinouri, plaje, cafenele.Dar peste tot am întâlnit ochi iscoditori şi limbi clevetitoare, pline de venin. Ardeam de dorinţa de a ne izola, să fim departe de toată omenirea, să nu vedem pe nimeni şi să nu mai fim văzuţi de nimeni. Dorinţă legitimă, de altfel, la doui inşi ce se iubesc cu adevărat.Unul din prieteni mi-a spus odată că suntem în luna noastră de miere. M’am gândit cu amărăciune la câte am avut de îndurat, tocmai în acest timp. Totuşi aveam şi o mare fericire. Ştiam că ne iubim şi această iubire, nimeni nu ni-o putea lua.
Într’una din zile, Prinţul îmi propuse să plecăm la Biaritz. Am mulţumit lui Dumnezeu pentru această bună idee a Prinţului.Într’adevăr, la Biaritz ne-am amestecat în lumea de francezi, spanioli, greci, italieni, americani etc. şi unde ne-am putut petrece, cu adevărat în fericire, impul cât am stat aci.Locuiam la Palace Hotel şi petreceam zile întregi pe marginile mărei. Tot aci am căpătat şi minunaţii noştri câni, pe care îi avem şi acum la Neuilly.
La Biaritz am rămas până când ne-au gonit căldurile. Ne-am reîntors la Paris, unde am hotărât să ne instalăm într’o casă modestă, departe de sgomot, spre a aştepta în linişte, desfăşurarea evenimentelor.După câteva zile dela sosirea noastră în Paris, am găsit şi ne-am instalat în vila în care locuim şi azi. Am avut nevoe de mult curaj spre a ne putea arăta în lume ca o pereche de amorezaţi. Căci, fără îndoială că vom fi priviţi ca o pereche ce păcătuieşte împotriva convenţiunilor sociale.”
