PARTIDELE POLITICE ÎN VREMEA LUI ISUS HRISTOS

Politica într-o formă sau alta controlează viețile oamenilor de la începuturi.Partidele politice există,de asemenea într-o formă sau alta de organizare.De două mii de ani creștinii se raportează la Isus,faptele lui servind drept pildă,diplomații preferă scrisorile Apostolului Pavel.Oare ce doctrine aveau grupurile de interes care conduceau în vremea Mântuitorului.Iată ce ne spun istoricii și Noul Testament!

Istoricul roman Iosif Flaviu mentionează că la acea vreme în Iudeea au început să se constituie patru mari curente: saducheii, esenienii, zelotii si fariseii.

Saducheii reprezentau clasa preotimii din vechiul Israel. Etimologic, ei purtau numele Marelui Preot din vremea lui David si Solomon – Sadoc. Conservatori, pentru ei singurele cărti canonice erau cele care formează Pentateuhul. Nu credeau în nemurirea sufletului, învierea trupurilor si nici în îngeri (Mat. 22:23; Fapte 23:8).

Saducheii au reprezentat multă vreme autoritatea religioasă si au detinut puterea politică si juridică, alături de farisei. Ei promovau o interpretare literală a Legii. Compromisurile lor cu stăpânitorii, persi, egipteni, greci si romani, i-au ajutat să-si mentină pozitiile si puterea.

Saducheii au adoptat la început o atitudine de indiferentă fată de Iisus si de controversele pe care le stârnea El. Au intervenit atunci când multimile au început să creadă tot mai mult că Iisus este Mesia cel promis. În Noul Testament cel mai important exponent al partidului acesta este Ana,arhiereul la care a fost dus mai întâi Isus deși acesta își pierduse oficial prerogativele,ginerele său Caiafa ocupându-i postul,dar se vede treaba că era cel mai influent personaj.

Fariseii s-au constituit din grupul scribilor si înteleptilor de pe lângă Templu, numiti si cărturari la acea vreme. După cum le arată si numele (etimologic, fariseu provine din rădăcina paras = a separa) acestia căutau să se separe de tot ceea ce era impur sau rău. Spre deosebire de saduchei, fariseii erau foarte deschisi către interpretări si dezbateri pe seama Legii. Ei considerau că pe lângă Scripturi (forma scrisă a învătăturilor divine), Dumnezeu îi transmisese lui Moise si o traditie orală în care îl învăta semnificatia si modul de aplicare a Legii.

Fariseii au protestat împotriva faptului că regele hasmonean Alexandru Iannaeus era în acelasi timp si rege si Mare Preot si i-au cerut acestuia să aleagă între cele două functii. Acesta s-a aliat cu saducheii si astfel a izbucnit un război civil. La moartea sa, conflictul s-a adâncit, unul din fiii săi – Hircan fiind de partea saducheilor, celălalt – Aristobul de partea fariseilor. Conflictul dintre cei doi a durat până la cucerirea Ierusalimului de către generalul roman Pompei în anul 63 îHr, moment care a marcat începutul dominatiei romane asupra Iudeii.

Conform istoricului roman Iosif Flaviu, fariseii s-au dus la împăratul roman Pompei si i-au cerut să intervină în favoarea lor, restabilind vechea preotime în Templu si abolind puterea dinastiei hasmoneene. Pompei le-a îndeplinit cererea si l-a numit Mare Preot si conducător pe Hircan. Acesta nu a guvernat însă decât sase ani pentru că a fost înlocuit de guvernatorii romani. Dintre acestia, cel mai cunoscut nouă a fost Irod, care a reusit să obtină de la Senatul roman statutul de rege al Iudeei si astfel a pus capăt dinastiei hasmoneene.

În timpul lui Iisus, Israelul era condus de Irod, însă autoritatea religioasă era reprezentată de saduchei ca preoti la Templu si de farisei, care formau împreună cele două părti ale Sinedriului, tribunalul suprem evreiesc,un fel de Parlament din zilele noastre.

 Noul Testament arată acest ”partid” al fariseilor  indignați de faptul că Iisus încalcă prevederile Legii, mai ales în ceea ce priveste munca în ziua de Sabat sau contactul cu persoane considerate impure. Iisus le atrage însă atenția asupra pericolului lipsei de profunzime spirituală si trăirii exclusive a aspectelor formale. Atât marii preoti, cât si fariseii, aveau o auto-suficientă în cele spirituale si tocmai de aceea ei s-au debarasat de Iisus.

 Nicodim, cel care a venit noaptea la  Mântuitor pentru a sta de vorbă cu El, sau Iosif din Arimateea, cel care a obtinut de la romani coborârea lui Iisus de pe cruce si s-a îngrijit de punerea în mormânt, erau farisei.

Cărturarii care apar mentionati în Evanghelie alături de farisei reprezentau grupul celor a căror ocupatie zilnică era studierea Legii, fiind întrebati de către ceilalti si de către popor în probleme de natură religioasă. Ei erau juristi si teologi, adevăratii îndrumători ai comunitătii iudaice. Practic o aripă și mai intelectuală a ”partidului fariseilor”.

Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi (învătătorule). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de scoli. Istoria a retinut numele rabinilor Hillel si Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei crestine. Altii, de asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebita, precum Gamaliel, dascălul Sf. Pavel.

După anul 70 d.H., importanta cărturarilor a crescut. Ei au adunat traditiile orale în colectia numită Misna. În Faptele Apostolilor sunt mentionati alături de farisei si căpetenii, încercând să împiedice propovăduirea Apostolilor . Au fost părtasi la osândirea Sfântului Stefan.

Esenienii erau preoti „dizidenti”, care contestau legitimitatea Templului si a cultului săvârsit acolo. Ei sustineau că Templul este însăsi comunitatea eseniană, iar respectarea Legii este noua formă de sacrificiu si de adorare a lui Dumnezeu, si nu ritualurile exterioare.

Iosif Flaviu ii descrie pe esenieni ca formând a treia scoală filosofica din cadrul Iudaismului, după farisei si saduchei. El atesta existenta lor în timpul domniei lui Ionatan (160-142 îH). Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei comunităti în care toate bunurile erau folosite in comun, astfel încât fiecare avea toate cele de trebuintă. Majoritatea esenienilor trăiau în castitate; totusi, Iosif Flaviu mentionează o grupa de esenieni care permitea căsătoria membrilor săi.

Cei care voiau să devină membri ai comunitătii trebuiau să treacă printr-o perioadă de încercare de un an; după aceasta, erau admisi la ritualurile de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau  să practice virtutile, să ducă o viată evlavioasă, să urască nedreptatea si pe cei nedrepti, să se arate credincios tuturor si, în special, conductorilor comunitătii, să se ferească de minciună si de furt, să nu dezvăluie nimănui învătăturile primite, continutul cărtilor sfinte si numele îngerilor.

Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care o păzeau mai mult decât toti ceilalti iudei.

Unii consideră  că Sf. Ioan Botezătorul a fost esenian. Evanghelistul Luca nu ne spune însă decât că Sf. Ioan „a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel”. Datele evanghelice despre Sf. Ioan contrazic aceasta ipoteză: botezul său era total diferit de băile rituale ale esenienilor; iar chemarea sa universală la pocaintă contrastează cu spiritul exclusivist al acestei grupări.

Zeloții aveau să se facă remarcati cu precădere în perioada ocupatiei romane, fiind un fel de fundamentalisti fanatici ai acelor vremuri. Întemeietorul acestei grupări a fost Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 dH, stârnise o răscoală împotriva stăpânirii romane.

Ei reprezentau o tendintă politică diametral opusă celei reprezentate de saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe nici un fel de convietuire cu puterea ocupantă si considerau că este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei si reprezentantilor ei. Zeloții au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 si de războiul civil care a urmat. Putinii zeloti care au scăpat asediului Ierusalimului s-au regrupat în vecinătatea Mării Moarte si au continuat lupta până în anul 73.

Unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus a provenit din rândul lor – Simon Zelotul dar și Iuda,cel care l-a vândut,se pare că ar fi avut simpatii ”politice”pentru zeloți,dezamăgirea lui că Isus nu este revoluționarul radical,gata de Revoluție în Israel fiind motivul trădării,nu cei 30 de arginți.

 În contextul politico-social al Palestinei de acum 2000 de ani,„lestes” însemna şi răzvrătit, nu doar tâlhar. În contextul actual, Baraba ar fi caracterizat ca un luptător de gherilă. Rezumând cele spuse până acum, un lucru este clar:Baraba a participat la o răscoală, a ucis soldaţi romani şi se bucura de o foarte mare popularitate în rândul iudeilor.