Astăzi se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Ion C.Brătianu

 „Voieşte şi vei putea! Cu Dumnezeu înainte!”– acestea erau cuvintele preferate ale marelui om politic, mic de statură, oropsit de mama sa în copilărie, crescut desculț la Tigveni, ajuns ultimul dintre frați la studii în Franța, scăpat cu viață din mai multe atentate, omul care a cunoscut exilul, închisoarea, și-a vândut moșiile pentru binele țarii dar a făcut România independentă și modernă.

„A dominat şi epoca şi pe contemporanii săi prin minunatul complex al însuşirilor lui. El era totodată idealist şi realist, cumpătat şi îndrăzneţ, autoritar şi seducător, modest când era vorba de el, mândru şi intransigent, când era vorba de ţara lui.  A vrut Unirea Principatelor, s-a împlinit. A vrut independenţa, a prezidat-o. A vrut dinastie străină, a adus-o în ţară. A vrut organizarea Regatului, a făcut-o”, îl caracteriza I.C.Duca.

Ion C.Brătianu se stingea din viață în ziua de 4 mai 1891, la Florica, într-o zi „cu furtună şi cutremur”. În ziua următoare regele Carol I a îngenunchiat lângă sicriu şi plângând a declarat că l-a „ pierdut pe cel mai bun amic” ce-l avuse.Un gest fără precedent, ştiut fiind că regele nu accepta apropierea nimănui, nici măcar printr-o simplă atingere de mână, dar de înţeles în împrejurarea dată, având în vedere poziţia Vizirului în cercurile puterii, precum şi susţinerea totală pe care o avea dinspre Palat.

De altfel, în vreme ce toată lumea era de acord cu faptul că regele domneşte, dar de guvernat guvernează Vizirul chiar şi atunci când nu era la guvernare. A tăiat şuviţe din părul defunctului pe care le pune în patru medalioane şi le oferă fiicelor lui Brătianu.În Bucureşti o mulţime de prăvălii au arborat drapele negre sau tricolore cu doliu pe ele. Magazinele erau pline de coroane pentru înmormântare. Această atmosferă contrasta cu pregătirile pentru aniversarea a 25 de ani de domnie a regelui.Înmormântarea a avut loc pe 7 mai la Florica. „ Castanii erau în floare. Câmpul parfumat şi dealurile înverzite răsunau de vuietul mulţimei ce se adunase la poalele lor… Sub umbrar de cetini, Ion Brătianu dormea somnul de veci”- consemna Marius Theodorian Carada.Slujba a fost oficiată de episcopul de Argeş, iar la funeralii au participat printre oficialităţi principii Ferdinand şi Wilhelm de Hohenzollern. Trupul neînsufleţit a fost purtat pe braţe de rude şi prieteni până la mormântul situat pe deal unde se afla şi cel al fiicei sale, Florica.Presa din întreaga Europă şi din Statele Unite a anunţat în chenar negru moartea lui I.C. Brătianu. Oameni din întreaga ţară au împânzit zona: „ se zice că au fost peste zece mii de oameni, unii veniţi de la Botoşani şi Dorohoi; 5-6 trenuri au plecat încărcate de lume care sta pe scări” . Numai din Bucureşti au pornit vreo trei vagoane încărcate cu coroane. În acea zi a înmormântării naţiunea a fost strânsă în jurul său, reprezentanţii oficiali ai comunităţilor evreieşti, bulgare, turce, germane, poloneze însoţindu-l alături de mulţimea de români pe ultimul drum.În 1915 la parastasul de un an de la moartea regelui Carol I, regina Elisabeta a trimis la Florica un potir aurit acoperit cu un „ air de fir de aur” făcut de ea şi având numele reginei brodat în mărgăritare. Inscripţia de pe potir era „ Fost-a un om trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan” .În mai 1921 a fost sfinţită biserica de pe domeniul de la Florica. Evenimentul a marcat şi depunerea osemintelor lui I.C.Brătianu în noua capelă. Slujba a fost oficiată de mitropoliţii Miron Cristea şi Nicolae Bălan de la Sibiu. Din partea Casei Regale a participat principele Carol. Sarcofagul din marmură neagră în care a fost depus sicriul a fost realizat sub conducerea lui Petre Antonescu şi în acesta, peste şapte ani a fost aşezată şi soţia lui, Pia Brătianu.Cu prilejul sfinţirii bisericii, Ionel Brătianu a prezentat familiei darurile primite pentru sfântul lăcaş: o faţă pentru masa altarului dăruită de Lydia Philippescu; un potir oferit de regina Elisabeta în 1915; o Evanghelie legată în argint, dăruită de Alecu Constantinescu; Evanghelia lui Serban Cantacuzino, din partea lui P.Garboviceanu; o icoană de la Al.Pagino.

Printre regretele din urmă ale lui Ion C. Brătianu s-a numărat și lipsa răgazului de a alcătui o istorie a perioadei generației sale, atât de plină în evenimente, pentru care însă fiica sa, Sabina, i-a oferit, postum, cea mai potrivită consolare: „Era menit să facă acea istorie, și n-a avut timpul să o scrie”.