ZAVAIDOC, GURIȚĂ DULCE, DE LA EL NU M-AȘ MAI DUCE

Marin Teodorescu-Zavaidoc s-a născut la 8 martie,1896 într-o casă de pe Trivale.Tatăl său,Tănase Teodorescu,”cânta la tambal de plangeau si surzii si alinta cu vioara urechile obisnuitilor de prin carciumi”. Marin era al doilea sau fiu si, cand l-a nascut nevasta, Constanța, Tănase visa sa rupa gura lumii cu un taraf de familie.

Când era mic,umbla purtat sub şubă de tatăl său, vestitul viorist şi ţambalist Tănase din Piteşti pe la petreceri de bogați. Dar nici scripca nici ţambalul nu l-au atras. Se furişa după uşă, cu chitara, unde zicea cu vocea, de mama focului, tot felul de cântece auzite pe la nunţi, trăgâd un chiot strident la finalul fiecărei strofe.

A rămas fără tată la vreo 14-15 ani când s-a văzut nevoit să asigure pâinea celor două surori mai mici, alături de Vasile, fratele mai mare. Anii au trecut şi a fost luat în armată. Din livretul militar reiese că Marin Teodorescu avea o înălţime de 1,56 m şi 80 kg şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, părul negru şi ochii căprui.  Doi ani mai târziu, în 1918, acesta s-a înregimentat voluntar în primul război mondial pentru a-i fi aproape fratelui Vasile. A fost înrolat la Piteşti, la Regimentul 44 – Infanterie. L-a avut comandant pe Traian Moşoiu care iubea cântecele bătrâneşti şI îi plăcea să asculte muzică atunci când se aşeza la masă. Într-una din zile i-a cântat cu foc şi Marinică. Pe loc i-a intrat la suflet, pentru că interpreta cu patos şi la orice oră melodii nemaiauzite. Generalul Traian Moşoiu,originar din sudul Argeșului, a fost cel care i-a spus pe loc Zavaidoc, nume ce provine de la străvechiul “zavaidoacă” (năbădăioasă),un regionalism des întâlnit în Teleorman. I s-a încredinţat apoi misiunea de a domoli durerea răniţilor pe linia frontului din Moldova, în echipa condusă de George Enescu din care făceau parte taraful lui Fănică Luca, Elena Zamora şi Maria Ventura.Aceștia au cântat săptămâni întregi la Botoșani. Foarte putini stiu ca s-a aflat, in 1919, alaturi de trupele romane care au ocupat Budapesta.

ASCENSIUNEA

Dupa terminarea razboiului, Bucurestiul s-a repopulat, oamenii s-au aratat dornici sa uite si sa isi refaca vietile, iar in procesul de reinnoire a fortelor nu puteau lipsi, evident, lautarii… asa ca succesul lui Zavaidoc si-a reluat amploarea cu un entuziasm si mai mare.
Caracterul sau nu se asorta decat unui singur stil de muzica si de viata – acela de lautar, cu tot ce insemna asta: nopti nedormite cu cantari prin carciumi si bani castigati foarte usor, dar cheltuiți si mai repede.

Pleacă din Piteștiul natal unde toate restaurantele se băteau pe el și înființează taraful fraţilor Zavaidoc cu Vasile la vioară, Zoia- la acordeon iar Marinică la voce. Ar fi putut să devină tenor, fiind remarcat de marii tenori ai vremii, însă mrejele operei nu l-au încântat.A studiat operă cu maestrul Toscani și Petre Ștefănescu Goangă,aceștia anticipându-i un mare viitor în muzică de operă, dar el nu dorește.

Prin 1925-1926 a semnat primul contract (Casa de discuri Columbia), scotand apoi disc dupa disc, in jur de 30 (la ”His Master’s Voice”, Odeon, Cristal s.a.), cuprinzand slagare precum: ”De cand m-a aflat multimea”, ”Dragostea e ca o raie”, ”Foaie verde spic de grau”, ”Marie si Marioara”, ”Pe deal, pe la Cornatel” sau vestitul ”Cantec al lui Zavaidoc”, care i-au adus castiguri de milioane de lei.

Marele lui rival a fost Cristian Vasile,cunoscut publicului pentru piesa”Zaraza”. De la aceasta melodie s-a creat un razboi intre Zavaidoc si Cristian Vasile, razboi care a dus la distrugerea acestuia din urma.

LA EXPOZIȚIA UNIVERSALĂ DE LA PARIS

În perioada interbelică, muzica lui Zavaidoc era la mare căutare. Vocea lui puternică răsuna în saloanele pline ale restaurantelor vestite ale vremii. Era cerut în toate colţurile ţării. A avut turnee la Iaşi, la Arad dar şi la Timişoara şi a stârnit ropote de aplauze chiar şi la Paris, în 1937, la Expoziţia Universală, când a însoţit delegaţia României la invitația lui Dimitrie Gusti,cel căruia Regele Carol al doilea îi încredințase onoarea de a fi comisar al Pavilionului României,Gusti fiind căsătorit cu frumoasa verișoară a Elenei Lupescu.Atunci l-au remarcat și francezii imprimându-i cântecele care s-au vândut în milioane de exemplare iar bogata și instruită diasporă de români în Franța veneau să-l asculte în Cartierul Latin,seară de seară.

IUBIRE ȘI RĂZBOI

Admiratoarele îl urmăreau peste tot. Dar inima lui a fost cucerită de Constanţa (Tanţi) Pavel, din Focşani,o fată cu 15 ani mai tânără pe care o ia de nevastă când aceasta era însărcinată în 7 luni. Împreună au avut trei copii: Constanţa (Puşa) – care avea să moştenească talentul tatălui– Zavaidoc (botezat astfel după renumele tatălui, ucis la câţiva anişori de un banal vaccin, făcut în grabă de o asistentă) şI Niculina (care a murit la doar trei săptămâni, în aceeaşi zi cu tatăl său).

La 26 ianuarie 1942, la Pitesti, când i se naste baiatul, botezat chiar… Zavaidoc,marele lăutar străbate orașul în trăsură oferind șampanie tuturor trecătorilor.Zavaidoc devine o adevarata obsesie pentru foarte multe femei. Unele il urmaresc pas cu pas, isi imagineaza ca au o relatie cu Zavaidoc si toate acestea se reflecta in probleme in interiorul familiei sale. In aceste conditii, casnicia lui Zavaidoc nu rezista decat cinci ani.Se îndrăgostește de Tuca din Târgoviște pe care vrea să o ia de nevastă dar primește ordin de concentrare la război.Pleacă la Tighina unde cântă la Restaurantul Victoria.Pentru el,proprietarul restaurantului angajează 20 de instrumentiști iar în față sta scris”AICI CÂNTĂ MARELE ZAVAIDOC,VENIT SĂ DISTREZE ARMATA ROMÂNĂ”.

Oamenii lui Ion Antonescu îl răpesc într-o zi de pe stradă și Zavaidoc îi cântă toată noaptea”Aș muri dar nu acuma”.

În 1944, năpasta a pus stăpânire pe familia lui Marin Teodorescu Zavaidoc. Banca la care avea depusă întreaga agoniseală a dat faliment, casa i-a fost bombardată, iar sora, Zoe, ucisă. Îndurerat, pleacă din Bucureşti, poposind prin mai multe oraşe ale ţării, muncind din greu să asigure pâinea familiei sale şI a celor cinci nepoţi orfani. Grav bolnav, în decembrie 1944, a fost internat la Spitalul Filantropia. Aici şi-a trăit ultimele clipe de viaţă, orb, în chinuri cumplite. Şi-a dat duhul la 13 ianuarie 1945, în aceeaşi zi în care s-a prăpădit şi mezina familiei, Niculina, în vârstă de doar două luni. A fost înmormântat la cimitirul Izvorul Nou, apoi reînhumat la cimitirul Mănăstirii Cernica.