Obiceiurile pierdute din Săptămâna Brânzei povestite de fiica doctorului Carol Davila

Săptămână de dinainte de post se mai numeşte şi Săptămâna brânzei sau Săptămâna Albă. Mai demult, tinerii mai ales, profitau din plin de această ultimă săptămână în care se mai puteau bucura împreună. Nu de alta, dar după cele şapte săptămâni de post şi după sfânta sărbătoare a Învierii, începeau muncile agricole, când nimeni nu mai avea timp nici să răsufle, darămite să se distreze.

Săptămâna Albă a dus la obiceiuri care nouă ni se par ciudate, dar pentru ele erau fireşti, căci funcţionau după logica simbolică a culorii albe. De exemplu, Lunea Albă o ţineau pentru căsătorie cei care nu-şi găsiseră perechea în câşlegi. Mulţi nu se spălau pe cap, de frică că vor albi, vor orbi sau vor îmbătrâni de timpuriu. Dacă era musai să te speli, trebuia să pui o bucăţică de brânză în apă. Marţi, spuneau bătrânele, nu ai voie să lucrezi nimic dacă vrei să ai copii sănătoşi. În Joia Nepomenită, unele femei, dimpotrivă, spălau cămăşile, ca să le aibă albe tot anul.Vineri trebuia ţinută cu post negru şi rugăciune toată ziua, pentru sănătatea copiilor şi curăţarea sufletului de păcate.

De Lăsatul secului de brânză copiii, de la cei mai mititei la cei mai mărişori, băteau alviţa, făcând un haz nebun. Părinţii legau un bulgăre de alviţă de o frânghie, atârnată în mijlocul casei, lungă cât să le ajungă în dreptul pieptului. Acesta trebuia să o prindă şi să muşte din ea, dar numai cu gura, fără să-şi folosească mâinile. Apoi îi făcea vânt către alt copil şi tot aşa. Cine muşca din ea era lăudat de spectatori.

Dar iată ce povestește fiica doctorului Carol Davila- Elena Davila Perticari în cartea sa ”Amintiri din copilărie”: ”În seara zilei de duminică, era obiceiul, când se lăsa de sec, să se bată alvița. Toată ziulica la răspântiile străzilor, în orașe, în mahalale vedeai turci cu turbanul sau cu fesul în cap, cu șorț dinainte, vânzând trecătorilor avlița, pe care o tăiau cu un cuțitoi mare, din niște bulgări așezați pe masa din fața lor. De nu ai fi știut că e vorba de alviță, ai fi putut crede că turcii sunt niște călăi…Acea alviță plămădită de turci sau greci rahagii, lucrată după rețele lor, tot din sacâz, făină, miere și nucile care o împănau, era albă ca și cea de acum, dar cleioasă, cu un miros dulceag pătrunzător, se cam lipea de dinți și nu semăna cu alvița de azi, cum nu seamănă rahatul de la noi cu cel turcesc de la Istanbul…La noi, mama veselă și sprintenă, tăia din calupul cumpărat o bucată cât o căpățână de varză, o lega bine cu sfoară lungă pe care o înțepenea de cuiul din mijlocul sufrageriei , în locul lampei. Apoi ne înșiruiam pe lângă perete, cu gura căscată, cu brațele pe spate, căci nu era voie să atingi alvița cu mâinile…Legați la cap, cu obrajii mânjiți, bulgărul ne picnea în frunte, ne da câte una, ne plesnea peste gură, ne cârpea ochii, ne lipea pleoapele. Dar nu ne lăsam…Stăruitori urmam biruința…,căci în alviță, mama făcuse crestături și înfipsese ici, colo, firfirici și mahmudele, iar dacă unul din noi înhăța cu dinții bucățica de alviță în care erau bani, striga și sărea de bucurie mai mult de izbândă decât de câștigul banilor.”