Ce visează porcii în noaptea de Ignat
Tăierea porcilor are loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori sau dimineaţa. Credinţa că porcul îşi visează moartea în noaptea de Ignat, prinderea şi înjunghierea animalului, efectuarea diferitelor semne rituale pe corpul neînsufleţit, jumulirea părului pentru confecţionarea bidinelelor, pârlirea sau jupuirea pielii pentru opinci, tăierea corpului în bucăţi etc. ofereau suficiente momente pentru săvârşirea practicilor rituale menite să preîntâmpine stingerea „seminţei“ porcilor, să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate.
De altfel, funcţia rituală a sacrificiului este bine evidenţiată de informaţiile etnografice: „La tăiere nu trebuie să stea nimeni primprejur dintre cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate; carnea unui astfel de porc nu va fi bună. Pe porc să nu-l vaite nimeni“ (Pamfile, 1914, p. 118) şi altele. Ignat este, se pare o divinitate solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sfântului Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (Ignis = foc) este o practică preistorică care supravieţuieşte în ţinuturile româneşti extracarpatice. Perechea lui feminină, Inătoarea, este de asemenea asociată cu focul şi rugul funerar. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate şi opărite cu apă clocotită, aşa cum procedează şi Joimăriţa la Joimari (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 93-95).
