Ce sărbătoresc românii la 24 iunie?
Miezul calendaristic al verii, Sânzienele reprezintă momentul de cotitură al verii către iarnă, finalul muncilor agricole și pregătirea pentru recoltat (care de altfel se întinde pe o perioadă foarte mare: seceriș, culesul legumelor, al fructelor, al viței de vie etc.). Este o bună ocazie pentru a afla ce prevestește viitorul în următoarea jumătate a anului.Cu o ultimă putere, vara, pregătindu-se să intre în pământ, conferă energii miraculoase plantelor de leac și rod bun cerealelor.
Divinitățile atmosferice de tipul Drăgaicei (ielele, vântoasele, rusaliile) se apropie de momentul final al prezenței lor terestre, încercând, cu ultimele puteri, să-i sancționeze pe cei ce nu le respectă și ajutându-i pe cei ce le cunosc puterea (indicându-le plantele de leac ce trebuie culese în această zi).
Acum este și ziua în care păsările încep pregătirile pentru sezonul rece. Cucul, primul care dă semnalul, „se îneacă cu orz sau cu cireșe, răgușește și nu mai poate cânta“. În scurt timp se metamorfozează în uliu, îmbrăcând haina de iarnă.Din categoria sărbătorilor consacrate animalelor domestice amintim Boul înstruțat, un fel de colind estival pentru obținerea ploii, avându-l ca erou pe animalul care este elementul principal al muncilor agricole aflate în desfășurare.Două mari momente calendaristice sunt suprapuse în această sărbătoare. Avem, în primul rând, reminiscențe ale unui cult al soarelui, care reprezintă pe de o parte, în varianta solstițiului de vară, polul principal al vitalității, de la care soarele se îndreaptă către iarnă, către moarte. Anunțarea morții soarelui se face în toate credințele ce îl au ca subiect: acum soarele se odihnește, pentru drumul greu pe care-l are în față; împietrit, la amiază soarele stă-n loc. De aceea se juca Drăgaica de către fete, „ca să nu mănânce vârcolacii soarele“. Acum izbucnesc și energiile solare negative (metafora celor trei sori), care afectează vederea sau puterea de muncă a oamenilor care încearcă să se apropie de ei, acum sunt afectate toate plantele, și ele lovite de umbra morții.
De aceea serbează Drăgaica, pentru a nu arde soarele recoltele. Aceeași aripă a morții se poate răsfrânge, o dată cu trecerea către jumătatea neagră, rece, a anului, și asupra destinelor umane: în această zi se hotărăște cine va muri în anul viitor („cine nu-și vede la răsăritul soarelui umbra capului va muri în cursul anului“).
Cea de-a doua semnificație majoră a sărbătorii o constituie nucleul Drăgaica. Așa cum arată și rădăcina acestui cuvânt, elementul central avut în vedere făcea parte din categoria dragostei, a magiei iubirii. Ca și Dragobetele sau Drăgostițele, era o sărbătoare majoră, amplasată într-un moment critic, care avea menirea de a-i ajuta pe oameni să depășească această încercare și, prin intermediul iubirii, al dragostei împlinite, să găsească puterea necesară de a merge mai departe. Astfel, dacă Sânzienele pot fi asociate demonilor eolieni cu o funcție accentuat distructivă („dau florile înapoi“, iau sporul), reprezentările legate de Drăgaică (despre care se poate spune că nu sunt perfect sinonime) au în principal valențe faste, centrate pe practicile de propițiere („Drăgaica face a se coace fructele și semănăturile mai repede, ferindu-le de stricăciuni și de putreziciuni). Strâns legate de ultimul personaj sunt o serie de tradiții care oferă informații inedite despre semnificațiile sărbătorii. Putem spune astfel că avem de-a face cu o nouă sărbătoare feminină, destinată atragerii energiilor faste de către fete și femei. De aceea, în această dimineață femeile se spălau cu rouă, făceau fierturi din plante aromate, „pentru a fi drăgăstoase“, sau făceau farmece de dragoste. Purtarea plantei numite drăgaică se înscria și ea în același complex ritual: „pun flăcăii la pălărie și fetele la cosițe, zicând că va lua de soț o fată sau un bărbat frumos“.
Ca și la Dragobete, bunele relații dintre sexe puteau fi asigurate prin respectarea prescripțiilor zilei: trebuia să nu se certe și, pentru cei ce doreau să se căsătorească, fiecare trebuia „să facă dragoste în această zi“! Prin analogie cu Ciurica (15 iulie), Drăgaica se ține de către femei „ca să nu capete bătaie de la bărbați, să nu capete drăgaică“. Aflăm astfel că în această zi se juca odinioară un fel de căluș, un dans ritual feminin, condus de Drăgana, însăși divinitatea sau reprezentanta acesteia, la care mai putea fi prezent și un partener masculin, Drăgan (o fată travestită), în care îmbrățișările și săriturile erau gesturile rituale fundamentale.
Nașterea Domnului Ioan Botezătorul. Acesta este mărturisit de Hristos mai mare decât toți cei născuți din femei, și mai mult de prooroc, carele a săltat în pântecele maicii sale și a propovăduit oamenilor venirea Mântuitorului, și a mers mai înainte la iad, ca să binevestească Învierea. Acesta a fost fecior Zahariei arhiereului și al Elizavetei celei sterpe, fiind născut din făgăduință. Acesta a dezlegat tăcerea tatălui său când s-a născut și a umplut toată lumea de bucurie (Mineiele, X, pp. 247-248).
Aducerea moaștelor Sf. Mare.Mc. Ioan cel Nou de la Suceava.Alexandru cel Bun a trimis să aducă de la Cetatea Albă la Suceava sfintele moaște și le-au așezat în sfânta mitropolie din Suceava în anul 1402. După o vreme, mutându-se domnia și mitropolia la Iași, au fost duse și sfintele moaște acolo.
La anul 1686, din pricina tătarilor, s-au mutat sfintele moaște din Iași în țara leșească, de către Dosoftei mitropolitul. Iar întoarcerea acestor sfinte moaște a fost la anul 1783 .
Sf. Niceta de Remesiana. Numele de Niceta înseamnă în limba greacă învingător. Într-adevăr, prin viața sa plină de sfințenie, prin scrierile sale și prin învățătura cea dreaptă pecare a predicat-o cu zel apostolic multor neamuri, inclusiv strămoșilor noștri, viața acestui episcop poate fi încununată și pomenită cu laude ca o mare biruință spirituală (Proloagele, X, p. 75)
