AFLĂ CINE ESTE ARGEȘEANUL CARE L-A ÎNTÂLNIT PE REGELE ITALIEI

Chiar dacă se vorbește puțin despre el în Argeș și România,generalul Jean Perticari,aghiotant al Regelui Carol I,cel care s-a ocupat de educația lui Carol al doilea în mânuirea armelor,ginerele celebrului doctor Carol Davila și cumnatul lui Alexandru,marele dramaturg,râmâne un personaj important al istoriei României,pe lângă fapte,credința și loialitatea față de familia regală fiind lucruri de netăgăduit.Se pare că familia sa de la Izvoru descindea din italieni,strămoșul său fiind astrologul lui Nicolae Mavrogheni.Pe vremea când era doar locotenent,l-ar fi impresionat pe Carol I când a tras cu tunurile asupra Vidinului,între cei doi legându-se o prietenie durabilă.Ceea ce puțini știu vă vom reda mai jos,preluând un articol din Ziarul Financiar,despre întâlnirea sa cu regele Italiei,Vittorio Emanuelle.

”La secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei se găseşte şi un manuscris, redactat în franceză şi parţial în engleză, al însemnărilor lui Helene Perticari, o vreme şi domnişoară de onoare a reginei Elisabeta şi aflată tot timpul în cercul de relaţii mondene ale principesei şi reginei Maria, nu doar în calitatea sa de soţie a generalului Perticari, general din corpul militar al gărzii palatului regelui Ferdinand, însărcinat cu coordonarea programului educaţional al principelui Carol.
13 noiembrie 1915. Jean Perticari e chemat de regele Ferdinand. După audienţă, el i se confesează soţiei sale, Helene (fiica lui Carol Davila): „Regele mi-a spus să vin şi mi-a vorbit îndelung. Mi-a spus că el e singur, că n-are cui se confesa, că toată lumea îl înşeală şi că are nevoie de mine. Pentru că regele avea o încredere nelimitată în mine şi împărtăşea sentimentele unchiului său pentru mine, stima şi încrederea sa, admiraţia sa. «Ce vreţi de la mine, Sire?», îl întreabă Perticari. Şi Ferdinand îi spune că ceea ce îi va cere să rămână între ei, să nu-i spună adică nici măcar soţiei sale, nici principelui Carol, nimănui. Ceea ce îi cere regele e să plece la regele Italiei, Vittorio Emanuele III, cu o scrisoare. Să plece la Gorizia, pe front, unde se găsea regele italian. Pentru a trece prin Austro-Ungaria regele îi spune că-i va da un laissez-passer de la Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti. Perticari urma să ducă cu sine şi o scrisoare a reginei Maria către regina Italiei, Elena de Muntenegru (frumoasa fiică a principelui Nicolae al Muntenegrului)”.
Generalului îi place misiunea. Solicită să fie numit cu prilejul acestei misiuni şi curier al cabinetului regal. Ferdinand îi acordă numirea ceea ce, era de presupus, îi va uşura trecerea prin Austro-Ungaria. Şi, la 18 noiembrie, Perticari anunţă că pleacă, spunând că se duce în Elveţia pentru a consulta un doctor. Înainte de plecare, regina Maria îi dă şi ea o scrioare către soţia regelui italian, însoţită de vorbele: „regele este foarte singur, puţin încrezător, neavând încredere în nimeni şi atunci m-am gândit că ar fi bine ca el să se sprijine pe regele Italiei pe care-l iubeşte şi care îl iubeşte la rându-i”. Perticari o întreabă pe regină ce anume să-i spună regelui italian, el ştiind că Vittorio Emanuele nu era „un italian care se juca cu vorbele. Era un spirit precis, care voia precizări”. Regina Maria îi sugerează să-i ţină un discurs de genul: Italia şi România au un duşman comun: Austro-Ungaria. Nu şi Germania. Italia declarase război doar Austro-Ungariei, nu şi Germaniei (la fel va face şi România în 1916. Dar nu le-a servit la nimic). Cele două ţări aveau interese asemănătoare. Şi atunci să-l întrebe pe regele Italiei când crede el că ar fi mai bine pentru România să fie alături de Italia în război?.
I.C. Brătianu nu ştia oare de voiajul lui Perticari? În ziua plecării, la 25 noiembrie, generalul îl întâlneşte pe premier la gară, şi îi spune acestuia că era doar în plimbare. La Milano, Perticari e aşteptat de contele Avogrado, care-l conduce pe linia frontului, lângă Udine, unde se afla regele italian. În cursul întrevederii, acesta îi spune că la începutul războiului, în iulie 1914, Wilhelm al II-lea i-a telegrafiat: „Intru în război, mobilizează”. Ca şi cum el era un slujitor, căruia îi comanda. „Îmi dădea ordine şi mie şi poporului meu”. Îi mai spune că ruşii vor trece din nou la ofensivă în primăvară. „Şi aceasta va fi ultima ocazie pentru România, căci, credeţi-mă, nu puteţi rămâne neutri… Eu v-am spus şi altădată, România are un mare rol de îndeplinit, ea trebuie să devină o mare ţară şi va fi. Trebuie doar să se decidă să meargă cu noi. În tot cazul, când aceasta se va întâmpla, contaţi pe mine, eu nu voi înceta să vă susţin chiar şi dacă veţi face greşeli.” Vittorio Emanuele îl ia cu el pe generalul Perticari şi timp de trei zile vizitează frontul pe Isonzo (cu o maşină în care mai erau şi generalii italieni Cadorna şi Bruzzati). Un prilej care-i dă posibilitatea lui Perticari să se întâlnească şi cu 80 de prizonieri români, în mare majoritate din Sătmar şi Săcele. Îi întreabă cum se face că au intrat şi ei în război, ei ca români. „Am jurat, răspund ei. – Şi dacă noi, românii, am fi ajuns să luptăm contra voastră, ce aţi fi făcut? – De, domnule, ce să facem, am jurat să ne apărăm ţara şi steagul. Am fi tras”. Şi Perticari îi vorbeşte regelui italian de loialismul românilor: „Un popor ca acesta, recucerit de români, ar deveni invincibil şi s-ar putea oricând conta pe el. Dar vedeţi, Sire, ei nu ar fi mulţumiţi de intervenţia noastră”. „Şi credeţi că italienii de aici sunt altfel faţă de intervenţia noastră?, îl întreabă regele. Ei sunt italieni, dar sunt lucraţi de preoţi, care le zice că regele Italiei este un impostor, care l-a alungat pe Papa. Dar aceasta nu face nimic, poporul întreg îi va absorbi şi ei vor simţi că inima Italiei bate în inimile lor.” În cursul conversaţiilor, regele italian îi spune că Antanta – se referea la Rusia –, are oameni. „Şi Germania nu are oameni. Ea mai poate ţine un an sau doi, dar după? E matematic, victoria e de partea noastră şi, credeţi-mă, România trebuie să intre în campanie la primăvară. Aşteptaţi, eu nu vreau să vă influenţez, mergeţi cu noi sau împotriva noastră, dar mergeţi. Veţi fi discreditaţi în Europa dacă rămâneţi mereu neutri şi nu veţi obţine nimic. Intraţi, şi Carol (viitorul Carol II, n.n.) va avea un mare şi puternic regat.”.
La întoarcerea lui Perticari din Italia, Fasciotti, însoţit de soţia sa, îi face o vizită, şi îi spune că a primit de la regele său scrisoarea lui Ferdinand către el în copie şi răspunsul său. Şi adaugă Fasciotti: „regele nostru susţine România şi eu fac acelaşi lucru din toate puterile mele, dar guvernul nostru s-a săturat şi nu mai vrea să audă de al vostru”. Într-o altă discuţie, Fasciotti ţine să adauge că România e pe cale de a-şi juca ultimul atu: „Germania vă detestă, Rusia nu vă iubeşte, Anglia este departe şi nu este deloc preocupată de voi. Despre Austro-Germania şi Bulgaria ce să mai vorbim. Singurii prieteni care vă rămân în apropiere sunt italienii. Şi aceasta graţie regelui vostru care a scris la al nostru, fără ştirea guvernului, căci, aşa cum v-am spus, Italia, obosită de minciunile şi lamentările lui Brătianu, a decis să nu se mai ocupe de România şi s-o abandoneze tristei sale sorţi. Şi ştiţi cât de maladroit e guvernul vostru? Vânzarea celor 80 000 de vagoane de cereale către Anglia a făcut-o aşa de bine, încât germanii au cumpărat tot stocul disponibil la Galaţi şi Brăila şi guvernul vostru n-a mai găsit nimic de cumpărat pentru Aliaţi. Au prevenit pe germani şi aceştia au putut reacţiona, altfel afacerea era ţinută secretă. Dl Brătianu vă zice ceva şi apoi neagă ce a zis; nu eşti niciodată sigur de el…”
Misiunea lui Perticari în Italia era o acţiune de politică externă. Cu efecte slabe. Dar, o strângere de relaţii, una în plus, cu unul dintre viitorii aliaţi nu strica. Ea fusese iniţiată fără ştirea lui I.I.C. Brătianu. Dar putea regele Ferdinand să întreprindă o acţiune de politică externă fără să-l ţină la curent pe Brătianu? S-a văzut şi de data aceasta că nu. Imediat după întoarcerea generalului, regele îi spune premierului de acţiunea sa. Brătianu a părut surprins. Se pare însă că ştia de la Barbu Ştirbei. „I-am spus că aţi fost patru zile cu regele Italiei pe front şi i-am vorbit şi de dezertorii români (Perticari îl corectează, prizonieri, nu dezertori)… Nu i-am spus că eu v-am trimis în Italia, ci doar că Dvs v-aţi dus cu treburi de familie şi eu am profitat de voiaj, însărcinându-vă cu o scrisoare adresată regelui Italiei.” Perticari îi spune soţiei sale Elena: „Şi acum, mai mult ca niciodată, eu am o îndoială. Care e rolul lui Ştirbei? El şi regina mi-au zis că trebuie să susţinem pe rege, să nu-l mai lăsăm izolat, să nu-l mai lăsăm singur în mâinile lui Brătianu. Dar Brătianu e francofil şi Ştirbei germanofil? Nu este Ştirbei cel care informează Germania de tot ceea ce întreprinde regele fără Brătianu? Şi, la urma urmei, cum se face că Ştirbei s-a dus la Waldhausen, ministrul Germaniei la Bucureşti, acum doi ani, şi i-a spus că regina dorea şi trebuia să realizeze o căsătorie rusească pentru Carol? „Într-adevăr, de ce-i spusese Ştirbei lui Waldhausen, din moment ce regina îi vorbise în secret? Ce interes avea acesta ca împăratul Germaniei să fie informat, cum a şi fost imediat, la fel ca Jagow, ministrul de externe, şi cancelarul Bethmann Holweg?” De aici, până la a presupune că Ştirbei era un instrument în mâinile germanilor nu era decât un pas… „Interesele sale financiare sunt toate în Germania. Germanii i-au dat bani când era să dea faliment, Beldiman, ministrul nostru la Berlin, era prietenul său. Înseamnă că Germania ştie tot ce întreprinde regina, tot ce face regele şi el nu poate să se încline către Antanta, fără ca Germania să fie avertizată şi să nu poată imediat dejuca planurile sale?’’ Supoziţie interesantă, dar… simplă supoziţie într-o epocă de suspiciuni, cum au fost anii neutralităţii. Pornea din antipatia lui Perticari faţă de Ştirbei. Şi apoi, constată soţia lui, dacă spuneai reginei „mefiez-Vous”, ea i-ar fi zis regelui, iar acesta dăduse deja un răspuns: „contez pe el (pe Ştirbei n.n.) ca pe mine însumi”. Cercul se închidea. Brătianu, Ştirbei, regina, regele. Era cercul puterii în România sub Ferdinand. Dar nici prinţul Carol nu credea într-o atare variantă: „Nu, nu este (germanofil, n.n.). Are afaceri cu bănci germane şi merge uneori la Berlin. De aici provine o astfel de părere”.