Discursul lui Vasile Goldiș de la Alba Iulia
Revista noastră își face o datorie de onoare și va reda aceste zile cele mai frumoase discursuri, gânduri și idei ale corifeilor Marii Uniri de la 1918.
Momentul renașterii și deșteptarii unui neam întreg îl reprezintă fără doar și poate cel al cuvantarii lui Vasile Goldiș. Membru marcant al Partidului Naţinal Român din Transilvania, acesta a primit cinstea discursului solemn şi festiv în faţa delegaţilor reuniţi la Aba Iulia, în duminica de 1 Decembrie 1918. Om de o vastă cultură, Goldiş a reuşit să schiţeze în cuvinte alese istoria dramatică a poporului nostru de-a lungul veacurilor, dar şi rezistenţa de a îndura soarta aspră a „loviturilor duşmane în statornică răbdare“.
Mărită Adunare Națională,
Zămislit din necesitatea Imperiului Roman de a așeza o sentinelă puternică în Carpații sud-estici și coborâșurile lor împotriva semințiilor barbare dela Miază-noapte și Răsărit, cari amenințau cultură umană creată prin geniul latin, neamul românesc dela început și până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile dușmane și statornica răbdare.
Bogată și fericită la început, Dacia romană curând se face trecătoarea nesfârșitelor seminții, care orbite de strălucirea Romei de aur se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele orașe ale împărăției. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se oprește cu cerbicie la un anumit fușteiu pe scara civilizațiunei și năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.
Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian își adâncesc rădăcinile prin stânci și văi și roditoarele ogoare ale prejmutoarelor câmpii. Lipsiți de scutul împărăției și lăsați în grija propriilor puteri, acești orfani romanici acoperă trunchiul vechiu tragic și infiltrați de o pătură groasă a blânzilor și visătorilor slavi ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.
Răsare o minune fără pereche în istoria lumii, lung șir de veacuri călcate în picioare de hoardele barbare, națiunea română își pierde unitatea de stat, se fărâmă prin văi sub dominațiuni răslețe și una de alta neatârnatoare, pierde încopeierea cu fluviul larg și luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie nisip parcă dispare dela suprafața conștiinței umane. Dar când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezește din somnu-i de moarte și reînvie cu un soare luminos, conștiința de neam, hotarele etnice ale acestui popor, cu preciziunea aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian: Basarabeanul, care își adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înțelege desăvârșit la graiu cu Crișanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela română a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinității și neîncetatelor lovituri dușmane ea a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.
După lungi veacuri de ascunziș așezându-se viscolii cotropitori, națiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor țărișoare răzimate de Carpați și cu fețele spre Dunăre și Nistru, dar trunchiul cu rădăcinile în munții smulși odinioară dela eroicii Daci, rămâne bătut de soarta rea și înlănțuit de un popor năpraznic la fire și pornit spre dominațiune fără cruțare. Fusese cuib de vârtejuri locul, unde ne așeza-se Traian și svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a-rândul de nesațiul hrăpitorilor dușmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.
Micile țărișoare, care se întemeiaseră prin vitejii coborâtori din Maramureș și Făgăraș, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen dușman al oricărei comuniuni omenești, zavistia și ura dintre frați.
Nefericirea lor fu mărită prin inamicii dinafară: Unguri, Leși, Tătari. Se ridică în urmă semiluna și acum Românii sunt sortiți să-și apere cu sângele lor nu numai trupul și avutul, dar și sufletul și credința.
Scut s-a făcut culturei păgâne ce începuse a încolți pe temeiurile învățăturilor lui Hristos și prin jertfelor fără seamăn întru apărarea progresului civilizațiunei umane față de concepția inferioară a mohamedanistmului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii și-au făurit titlu nepieritor și îndreptățire la recunoștința întregei omeniri. Nimic nu dovedește mai mult tăria credinței creștinești a sufletului acestui popor, decât faptul că în numele luptei creștinătății împotriva păgânilor, mai întâi după răslețirea neamului prin soarta fatală, s-a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin brațul puternic și geniul scânteietor a lui Mihai Viteazul.
Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice și trupul neamului nostru se frânse iar în bucăți. Frații noștri, de pe coborâșurile răsăritene ale Carpaților și din șesurile hotărnicite prin Dunărea de Jos și apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, sufereau prădăciunile Leșilor și Tătarilor, îngrășară cu sângele lor lifta blăstemată din Fanar. Țara Cernăuților și mormântul lui Ștefan cel Mare îl răpi hoțește pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran.Iar noi,ce ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat și Țara Ungurească, am fost dripiți de cea mai crâncenă soarta ce-o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănțuiți într-o robie trupească, economică și sufletească, cum nu se mai pomenește în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784, de a scutura jugul, n-a avut rezultat și sfârșitul din acest oraș al țăranului Horea așteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simeon Bărnuțiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848 zicând: ”Dacă nu își poate închipui cineva greutățile, ce le sufereau Iudeii dela Faraoni, să se uite la Faraonii din Ardeal”.
Veacuri de-a-rândul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia romană, a fost socotit străin și slab pe pământul său strămoșesc. Iar când după suferinți de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care pășește în fruntea ginților spre lumina desăvârșirii, a sosit și în munții noștri duhul libertății, egalității și frățietății, lumea nouă, vechii noștri oprimatori s-au înfrățit cu Împăratul, pe care ei îl detronase, cu Împăratul, pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credință și aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munților, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini Habsburgice. Împotriva voinței noastre a unit Ardealul nostru cu Țara-Ungurească și printr-un constitutionalism fals și mincinos ne-au luat libertatea culturei, ne-au desființat politicește, bisericile noastre le-au aservit tendinței lor de opresiune și ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm împotriva năvălirii hoardelor străine pe pământul părinților noștri.
Într-acestea priveam cu iubire duioasă la frații noștri de la Răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimțiră obârșie comună și la razele luminii primite de la Apus conștiința națională săvârși la 1859 unirea principatelor române sub bunul și luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură și cele de pe urmă zale ale lanțului, care lega România de Constantinopol și la 10 mai 1881 Carol de Hohenzollern așeză pe capul său coroana de rege al României libere și independente.
Noi însă ne făceam datoria de cetățeni ai Ungariei și supuși credincioși ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut, că îndelungă noastră răbdare și credința noastră pentru patrie și tron în cele din urmă totuși va muia inimile celor puternici și ni se va oferit chiar în interesul monarhiei putința unei vieți naționale și condițiunile progresului cultural și economic. Așteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se întețește. Oprimatorii mărturisesc acum pe față că scopul lor este un stat unitar național maghiar și că, prin urmare, noi naționalicește trebuie să ne desființam. A pornit opera de extirpare și războiul mondial, care acum s-a sfârșit, în gândul opresorilor noștri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români și-au vărsat și acum sângele lor pentru patrie și tron, iar patria și tronul au târât în urgia internării pe părinții și frații acestor luptători: patria și tronul au decretat moartea școlei românești, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericești, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniți zeci de mii de Români, ne-au sugrumat libertatea presei și a cuvântului, patria și tronul s-au conjurat împotriva noastră și ne pregăteau mormântul.
Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului și a dreptății. Legea tainică a firii cu necesitate de fier îndrumă întâmplările omenești pe cărarea civilizațiunii ce duce spre desăvârșire. Omenirea instinctiv urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoașterea necesității de a sintetiza libertatea individuală și libertatea națională într-o unire superioară a societății omenești. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârșirea celor două libertăți: individuală și națională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârșită ori pe calea desăvârșirii, în unele dintre aceste State libertatea națională era încătușată. Răsboiul mondial s-a făcut pentru descătușarea acestui libertăți. Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi și condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepțiune superioară pe scara civilizațiunei și să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: Răsboiul acesta este răsboiul pentru libertatea națiunilor, nu de dragul acestor națiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimei, care numai în chipul acesta e capabil a păși un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria și apostolul care le vestește, este Wilson. (Trăiască Wilson, ovații entuziaste și îndelung repetate).
Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale Apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, frații liberi cu armele. Românii și-au făcut și de data asta datoria lor de sentinelă a civilizației împotriva brutalității.
Națiunile trebuiesc liberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Ungaria, Banat și Transilvania. Dreptul națiunei române de a fi liberată îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii noștri de veacuri. Dar odată scăpată de robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: – unirea cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n-a fost urmare a vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa și Dunăre constituie cea mai ideală unitate economică aproape autarchie. Bucățirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbar,- unirea tuturor românilor între singur Stat, este cea mai firească pretențiune a civilizațiunei. (Strigăte entuziaste: așa e). Teritoriile locuite de Români dela descărcarea lui Traian și până astăzi au fost teritorii românești. Nu există putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere a Statului cu scopul desființării noastre naționale, să poata clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii (așa-i). Așa ceva ar fi sancționarea crimei și ar constitui o pălmuire a civilizațiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept și dreptate Românii din Ungaria și Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânșii trebuie să fie uniți cu Regatul Român. (Îndelungate strigăte și aclamații.)
După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela Răsărit ale lumii civilizate s-a făcut prin sabia lui Mihai în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei și care acum în zilele acestea spre ușurarea tuturor inimilor, cari bat pentru lumină și libertate, sucombă cu desăvârșire, tot așa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală și pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizațiune în numele unei concepții de viață superioară asupra lumei ce se prăbușește. Este principiul libertății adevărate a tuturor neamurilor și cel al egalității condițiunilor de viață pentru fiecare individ al oricărei națiuni și este principiul întovărășirii tuturor rațiunilor libere într-o comuniune internațională spre a împiedeca nedreptatea și a scuti pe cei mari și mici deopotrivă.
Unirea tuturor Românilor într-un singur Stat numai atunci va fi statornică și garantată prin istoria viitoare a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepție a vieții, prin duhul vremurilor nouă. Această nouă concepție a civilizațiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinților și ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor și tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleași drepturi și aceleași îndatoriri. Civilizațiunea care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa și ne obligă să prăbușim în noul Stat orice privilegiu și să statornicim ca fundament al acestui Stat munca și răsplata ei întreagă.
Înaintașii noștri pe Câmpul Libertății în 1848 au hotărât așa: ”Națiunea depune jurământul de credință către Împăratul, către patrie și către națiunea română”. Împăratul ne-a înșelat (așa-i), patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul românesc ne poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm credință și civilizațiunei umane. Câtă vreme vom păstra acestei credinți, neamul nostru va trăi se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la sfârșitul veacurilor.
La lumina celor spuse până aci, din încredințarea și în numele Marelui Sfat al națiunei române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog Mărită Adunare Națională să binevoiască a primi și a enunța ca ale sale următoarele hotărâri:
(Vasile Goldiș citește apoi proiectul de rezoluție a Unirii)
În sfârșit vă rog să le primiți aceste rezoluțiuni și închei cu aceea, că legătura sfântă a celor 14 milioane de Români ne îndreptățește azi a zice:
„ Trăiască România Mare!” (Aplauze nesfârșite)
