Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru

Bulgarii își construiseră în Primul Război Mondial o reputație de hoți și de barbari atât în ochii celor ocupați, cât și ai aliaților germani. Trupele armatei bulgare și bandele de comitagii (trupe neregulate) săvârșiseră numeroase crime de război și se făcuseră răspunzătoare nu numai de atrocități, ci și de jafuri la drumul mare. Dar episodul din noaptea de 2 spre 3 februarie 1918 le-a întrecut pe toate iar clopotele au răsunat în tot Bucureștiul anunțând ceva mai năprasnic decât războiul însuși.

Constantin Bacalbașa relatează, în memoriile sale, întregul episod. Mai întâi, bulgarii au furat documentele slave din biblioteca Academiei Române, sub pretextul că le-ar fi fost luate cândva de români.Apoi l-au luat în vizor pe Sfântul Dumitru, ale cărui moaște sunt adăpostite în Catedrala Mitropolitană.

Osemintele din Dealul Mitropoliei Bucureștiului sunt ale Sfântului Dumitru Basarabov, motiv ca bulgarii să pretindă că era “de-al lor”, deși el fusese adus la București din Basarabia, de către ruși, în 1769.

Așa că, într-o noapte, o parte din bandă a urcat cu o mașină pe Strada 11 Iunie, din spatele Mitropoliei, iar alți bulgari s-au dus la polițistul român care era de pază. L-au forțat pe acesta să-și părăsească ghereta și să-i însoțească în josul dealului, pe Strada Bibescu, pe motiv că au ceva important să-i comunice. În acest timp, dinspre Strada 11 iunie, cealaltă echipă de bulgari a spart ușa Mitropoliei, a ridicat sicriul cu osemintele Sfântului Dumitru și l-a urcat în mașină.

 Nemții nu avea nevoie în niciun caz de o răscoală dintr-un motiv atât de stupid. În zorii zilei, exact așa cum se temuse Mackensen, Bucureștiul era deja în pragul răscoalei. Vestea că bulgarii îl furaseră pe Sfântul Dumitru făcuse ocolul mahalalelor, iar mii de oameni – mai ales femei – au apucat, furioși, drumul spre Dealul Mitropoliei.

Tulburările au luat amploare, așa că a fost nevoie de intervenția poliției, pentru a dispersa mulțimea, și de făgăduielile solemne ale lui Mackensen că situația se va rezolva.

Sfântul Dumitru era iubit pentru că făcuse destule minuni și salvase orasul de cîteva ori – epidemii, cutremure, ocupații străine. Lipsa moaştelor îi speria pe bucureșteni. În 1813 fuseseră scoase în timpul ciumei lui Caragea, apoi, în 1827, în timpul secetei, iar au fost scoase cu domnitorul în frunte, mitropolitul şi tot soborul de preoţi, într-un cortegiu impunător, şi chiar în ziua aceea a început o ploaie torenţială care a ţinut trei zile şi a salvat Bucureştiul de la foamete. Iar în 1831, când guvernator al Ţărilor Române era generalul Kiseleff, moaştele sfântului salvaseră oraşul de la holeră.

Se spune că Sf. Dumitru nu s-a lăsat dus de la Bucureşti, şi le-a zăpăcit minţile jefuitorilor, care au rătăcit prin Capitală până la ziuă. Când au aflat drumul pe care trebuia să meargă spre Giurgiu, li s-a defectat maşina. În cele din urmă, au mutat sicriul de argint cu moaştele într-o căruţă şi, astfel, au fost uşor descoperite şi aduse înapoi. După doar două zile, nemții anunțau prinderea hoților, printr-o scrisoare în franceză, pe care generalul Zach, comandantul județului Vlașca, i-o trimitea prefectului aceluiași județ.

Revenirea Sfântului Dimitrie Basarobov la Mitropolie a fost, la rândul ei, memorabilă. Cu mare fast, înconjurat de cavaleria de elită germană, din corpul Ulanilor Morții, sicriul cu oasele Sfântului Dumitru a străbătut drumul întors către București, fiind întâmpinat pretutindeni de mase de țărani și târgoveți îngenunchiați, cu capetele descoperite.

Întâmplarea cu furtul moaștelor Sfântului Dumitru a readus în prim-plan o legendă care circula în sânul poporului român. Se spunea că, atunci când sfântul nu voia să participe la sfeștaniile aducătoare de ploaie sau la alte ceremonii, se lăsa greu. Iar atunci, credeau oamenii, nicio forță omenească nu putea să-l urnească.