O comună faimosă din Argeș e atestată documentar de Dragobete! Află motivul și povestea

În apropierea fostelor curţi boiereşti de la Tătărăştii de Sus şi Balaci, de la hotarul cu județul Teleorman, se află satul Izvoru de Sus din comuna Izvoru. Atestată în vremea domniei lui Neagoe Basarab, moşia din Izvoru a aparţinut, pe rând, familiilor Ştirbei, Colfescu şi Perticari.

Conform unui studiu publicat în Argesis de Bogdan Stanciu și Maria Petrescu în 2014, din curtea boierească ridicată, probabil, de neamul Ştirbeilor, în a doua parte a veacului al XVII-lea au supravieţuit paraclisul cu hramul Sfântul Nicolae, devenit între timp biserică parohială, şi pivniţele caselor, înglobate în structura uneia dintre clădirile ridicate de familia Perticari acum mai mult de o sută de ani. În cursul secolului al XVIII-lea, domeniul de la Izvoru şi ansamblul construit de boierii Ştirbei au trecut în posesia Colfeştilor care l-au transmis, mai târziu, familiei Perticari. Acestora din urmă li se datorează cele două conace, numite de localnici „castelul mare” şi „castelul mic”, ambele aflate într-o avansată stare de deteriorare, precum şi parcul amenajat în jurul construcţiilor menţionate mai sus. În prima parte a secolului al XX-lea, „castelele” de la Izvoru de Sus au găzduit membri ai familiei domnitoare şi personalităţi marcante ale lumii culturale române. La „castelul mare” veneau Regele Ferdinand şi Regina Maria. Pe acest domeniu a învăţat meşteşugul armelor Carol al II-lea. Nicolae Iorga a petrecut momente de tihnă în parcul de la Izvoru de Sus. În biblioteca de aici, Alexandru Davila, fratele Elenei Perticari Davila, a scris Vlaicu Vodă.

Una dintre cele mai timpurii menţiuni ale moşiei Izvoru de pe malul stâng al râului Teleorman o aflăm într-un hrisov emis în vremea lui Constantin Brâncoveanu, în data de 24 februarie 1707 .

Despre actul originar nu se mai ştie nimic. Elena Perticari Davila – fiica lui Carol Davila şi soţia generalului Ioan Perticari, proprietara domeniului – îi scria lui Nicolae Iorga că hrisovul s-ar afla în posesia ei ( „V-il trimet acum în complect, a fost transcris de D-l George Florescu – originalul se află la noi ”-scrisoare din 29 iunie, 1939).

Documentul se referea la cererea de hotărnicie făcută de câţiva membri ai familiei Ştirbei care doreau să-şi delimiteze proprietatea de la Izvoru de moşia vecină Popeşti, situată la sud. La vremea respectivă Izvoru aparţinea de judeţul Vlaşca, iar Popeşti de judeţul Teleorman. Din hrisov reiese ca la 1697, moşia Izvoru se afla în posesia lui Cernica vel armaş . Relevantă pentru subiectul nostru este menţionarea, în actul emis la 1707, a unei curţi boiereşti la Izvoru: „…Isvor ce iaste din Vlaşca pre lângă hotarul Popeştilor la Teleorman; temându-se de domnie şi nici Tudor Ştirbei atunci n’au pohotit ca să scoaţă din case, din grădini, din pometuri şi heleşteuri, din dresul părinţilor lui”. Acest Tudor Ştirbei amintit în hrisov (Tudor ceauş din Izvor, mort în anul 17084 ), era fiul lui Radu Ştirbei (biv vel comis la 1679 ), cel care a îmbrăcat rasa călugărească luând numele de Rafail monahul; Radu era frate cu Cernica vel armaş, amintit anterior, şi cu Zoiţa, măritată cu paharnicul Iordache Colfescu , cel care, din porunca sultanului, îl va ucide pe mitropolitul Antim Ivireanul în anul 1716 . Alte date referitoare la moşia şi, uneori, la curtea boierească de la Izvoru pot fi culese din documentele cartografice de secol XVIII. Cel mai timpuriu dintre acestea – harta stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită pentru întâia dată la Padova în anul 1700 – este luat adesea ca reper atunci când se încearcă datarea ansamblurilor medievale, ne spun autorii articolului din Argesis, tipărită de Muzeul Județean Argeș.

O altă sursă cartografică este atlasul Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, întocmit de Friedrich Bauer şi tipărit în anul 1778 . Lui Friedrich Bauer – care activa la vremea aceea în slujba ţarului Rusiei – i-au fost comandate două atlase (care urmau să cuprindă hărţi, însoţite de explicaţii şi date diverse); unul al Moldovei şi celălalt al Ţării Româneşti . Este interesant faptul că în atlasul lui Bauer sunt menţionate două sate: Izvoru de Sus şi Izvoru de Jos, cu „două biserici şi case de piatră”, fapt ce sugerează că la data întocmirii lucrării, moşia Izvoru era împărţită în două. Dacă luăm ca reper harta întocmită sub coordonarea colonelului austriac Specht, între anii 1790-1791 – cea mai detaliată ridicare topografică întocmită până la vremea respectivă – observăm că Izvoru figura pe acelaşi amplasament ca în prezent. În această hartă, însă, biserica este prezentată oarecum izolat faţă de casele sătenilor, iar la nord, în imediata vecinătate a ei, este schiţată o clădire. Nu este exclus ca această casă să fie fost chiar conacul curţii boiereşti.

Faptul că pe amplasamentul castelelor construite de Perticari s-a aflat un ansamblu nobiliar este un lucru ce poate fi demonstrat. În tradiţia locului, a rămas întipărită şi amintirea unei alte curţi, ce le-ar fi aparţinut tot Ştirbeilor, situată la sud , mai aproape de satul Izvoru de Jos. Existenţa acestei a doua curţi ne este sugerată de răspunsul oferit de preotul Th. Arjescu la întrebările din „chestionarul Odobescu” : „Spre miazăzi în depărtare de această comună ca de o mie de stânjeni pe lângă malul gârlei Teleormanului ce depinde tot de această moşie există o fântână de piatră veche şi semnele unei biserici căzută în ruină foarte veche. Împrejurul căror ruine s-au văzut şi morminte cu oase omeneşti despre care se zice că ar fi fost făcută acea biserică de boierii Ştirbei la anul 1558 una mie cinci sute cindeci şi opt. Nu departe de aci, spre apus, se află un mic deal ce se numeşte „Délul vii”. Pe acest loc se găseşte felurimi de cărămizi fărâmate şi îngropate în pământ ceea ce probează că au fost satŭ în vechime fără a se şti însă nici numire ce au purtat nici data timpului în care au existat ”( Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice. „Cestionariu sau Isvod de intrebările la cari se cere a se da respunsuri în privinţa vechilor aşedeminte ce se află în deosebitele commune ale României”, fila 284. Răspuns trimis la data de 24 mai 1871 de învăţătorul Th. Arjescu, preot Izvoru de Sus, plasa Găleşeşti, jud. Argeş). Pentru contemporani și tinerii locuitori de la Izvoru, precizăm că zona de ”dealul vii” este locul unde se află terenul pe care se face anual târgul, dealul propriu zis fiind partea cu cimitirul iar toate au o logică fiindcă, vizavi sunt ruinele conacului boierilor Fortunato, cum spun localnicii, despre care nu se găsesc informații.

În preajma anului 1700, când paharnicul Iordache Colfescu se căsătoreşte cu Zoiţa Ştirbei, sora lui Radu Ştirbei, moşia Izvoru, sau poate doar o parte a acesteia, trece în proprietatea familiei Colfescu. Faptul că moşia a continuat să fie locuită în decursul veacului al XVIII-lea ne este sugerat de documentele cartografice redactate în ultima parte a secolului, documente care atestă existenţa unor „case de piatră”. Din câte se pare, în această perioada domeniul a trecut printr-o împărţeală ce a condus la apariţia moşiilor Izvoru de Sus şi Izvoru de Jos. La anul 1823 moşia Izvoru de Sus îi aparţinea deja lui Ioan Perticari, domeniul intrând în patrimoniul acestuia după căsătoria cu Zoiţa, fiica lui Tănase Colfescu( Ioan C. Filitti, Catagrafia oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti, 1929 ” Ion Perdicari, stolnic, ispravnic de Vlaşca la 1829 şi 1831, deţine moşia Izvoru de Sus, locuieşte în Bucureşti, mahalaua Creţulescu, vopseaua de verde, nr. 458, căsătorit cu Zoiţa Colfescu; p. 35: stolniceasa Zinca Perticari deţine moşia Izvoru de Sus ”)

În a doua parte a veacului al XIX-lea îi aflăm proprietari pe Costache şi Gheorghe Perticari, moşia trecând ulterior în posesia celor trei fii ai lui Gheorghe (sau Iorgu): Ioan, Dumitru şi Grigore Perticari . Gheorghe Perticari deținea și rolul de primar cum se poate observa din documentele de la Arhivele Naționale-Pitești.

În timpul lui Ioan Perticari sau Jean, devenit general de artilerie, şi al soţiei sale Elena, născută Davila, domeniul şi conacul de la Izvoru de Sus au atins o mare strălucire, numărându-se printre locurile alese ale protipendadei româneşti.